Lumea emotionala a omului ( partea II )

K.Izard, in monografia sa “Emotiile omului”, distinge 10 emotii pe care le considera fundamentale – emotiile interesului, bucuriei, mirarii, suferintei-durere, miniei, repulsiei, dispretului, fricii, vinovatiei. Fiecare din aceste emotii influenteaza intr-un mod specific asupra proceselor de perceptie si asupra comportamentului omului. Diferite combinari de emotii fundamentale creeaza formatiuni emotionale mai compuse. Daca astfel de emotii complexe sint simtite de catre om relativ stabil si des, ele sint considerate drept trasatura emotionala. Evolutia ei este determinata atit de predispozitia genetica a omului cit si de specificul vietii lui.

Sa examinam pe scurt fiecare din emotiile fundamentale. 

Interesul este cea mai raspindita emotie pozitiva. Interesul asigura mentinerea unui anumit nivel de activare a organismului. Starea opusa interesului este plictiseala.
Cauzele principale ale interesului sint: noutatea (noul), dificultatea, diferentierea de obisnuit. Ele pot fi legate atit de ceea ce se intimpla in exterior cit si de ceea ce se intimpla in lumea interioara a omului–in gandirea, imaginatia lui. Interesul “focalizeaza” atentia, dirijeaza perceptia si gindirea. Gandirea intotdeauna este conditionata de un anumit interes.
Interesul reprezinta starea motivationala dominanta in activitatea cotidiana a omului normal, este unica motivatie care poate sa mentina lucrul de zi cu zi intr-un mod normal. Interesul determina un comportament de investigare, creatia si capatarea
dexteritatilor si priceperilor in lipsa unor stimulente din exterior catre asta, joaca un rol foarte important in dezvoltarea formelor de activitate artistice si estetice.
Analizind procesul de creatie, Maslow (2, pag.109) vorbeste despre doua faze ale lui: prima faza se caracterizeaza prin improvizatie si inspiratie. Faza a doua – elaborarea sau evoluarea ideilor initiale - necesita disciplina si munca perseverenta, si aici puterea motivationala a interesului are o insemnatate hotaritoare pentru depasirea obstacolelor.
Manifestarea (puterea si frecventa aparitiei) emotiei interesului la un om concret depinde de asa factori precum ar fi conditiile social-economice, volumul si diversitatea informatiei primite in mediul cel mai apropiat, de atitudinea familiei fata de ocupatiile, pasiunile si alte forme de activitate ale membrilor ei. Parintii curiosi, predispusi le peripetii, sint mai capabili de a educa orientari de cunastere bazate pe interes la copiii lor, decit acei parinti care prefera sa traiasca in baza unor dogme si conceptii imuabile. Orientarea interesului omului spre anumite genuri de activitate este determinata de sistemul lui de valori.

Bucuria este emotia pozitiva de baza a omului. Insa omul nu poate provoca deliberat aceasta emotie. Bucuria poate surveni in urma unei realizari sau reusite creative a personalitatii, insa ele de sine statator nu garanteaza bucuria.
Majoritatea savantilor sint de acord cu faptul ca bucuria este produsul accesoriu al eforturilor indreptate spre anumite obiective.
Bucuria poate aparea la recunoasterea a ceva cunoscut, in special dupa o lipsa de lunga durata sau izolarea de omul sau obiectul cunoscut. Spre deosebire de interes, care il tine pe om intr-o stare de permanenta excitare, bucuria il poate linisti, calma.
Bucuria ii confera omului senzatia priceperii de a invinge dificultatile si de a se bucura de viata, faciliteaza viata cotidiana, il ajuta sa confrunte durerea, sa atinga scopurile dificile. Oamenii mai fericiti sint mai siguri de sine, mai optimisti si mai de succes in viata, au contacte mult mai strinse si de colaborare reciproca cu alti oameni. Lucrul lor este mai consecvent, cu scopuri bine determinate si este mai rezultativ. Ei au sentimentul propriului respect, poseda deprinderile si realizarile necesare pentru atingerea scopurilor sale, primesc o placere enorma de la insusi procesul acestei realizari. Oamenii fericiti se pare ca au trait des succesul in copilarie, ce a format la ei simtul competentei (Wessman, Ricks, dupa 2, pag.234-235) .
Exprimarea expresiva a bucuriei, intre care si risul, sporeste puterea trairii subiective a emotiei in cauza.
Simtind bucurie oameni sint predispusi mai mult sa se delecteze cu obiectul decit sa-l analizeze critic. Ei percep obiectul asa cum este el si nu incearca sa-l schimbe. Ei mai degraba simt o apropiere fata de obiect decit dorinta de a se departa si de a-l analiza obiectiv. Bucuria permite sa se simta ca exista o multitudine de relatii intre om si lume, un sentiment puternic de triumf sau complicitate cu obiectul bucuriei sau cu lumea in intregime. Adeseori bucuria este insotita de senzatia de putere si avint energetic, de o senzatie de libertate majora, omul simte ca este ceva mai mult decit precum este in starea obisnuita. Omul fericit este mai predispus sa vada frumusetea si bunatatea in natura si in viata omului (Meadows, dupa 2, p.238).
Sentimentul de bucurie este legat de realizarea de catre om a posibilitatilor sale. Bucuria este o stare normala de viata a unui om sanatos.


Obstacolele in autorealizare totodata sunt si piedici in aparitia bucuriei. La acestea se refera:

1. Unele particularitati ale vietii sociale a omului, cand regulile si instructiunile reprima activitatea creativa, instituie un control atotpatrunzator sau prescriu banalitatea si mediocritatea.
2. Relatii lipsite de omenie si prea sever ierarhizate social.
3. Dogmatismul privind educarea copiilor, sexului si religiei, care ingreuneaza omului cunoasterea de sine, dragostea si increderea de sine, ce il impiedica sa simta bucurie.
4. Nedefinirea rolurilor feminine si masculine.
5. Atentia prea mare care se acorda in societatea noastra succeselor si realizarilor materiale (Schutz, dupa 2, pag. 238-239).

Urmatoarea emotie, evidentiata de Izard, este mirarea.
Cauza exterioara a mirarii este un eveniment neasteptat si neprevazut, care se considera putin placut in comparatie cu acelea care duc spre bucurie. Mirarea se caracterizeaza printr-un nivel inalt de impulsivitate si predispozitie catre obiect. Mirarea este un sentiment repede trecator. Ea indeplineste functia de adaptare la schimbarile neasteptate din lumea exterioara, indemnind la schimbare, “comutare” a atentiei. Mirarea intrerupe activitatea curenta, uneori in momentul mirarii la om se “deconecteaza” gindirea.
In dependenta de imprejurari, emotia de mirare poate fi apreciate de caatre om ca fiind placuta sau neplacuta, cu toate ca mirarea propriu-zisa frineaza activitatea curenta, “comuteaza” atentia la schimbarile intimplate. Daca omul are des sentimentul de mirare, pe care el il considera neplacut, si, totodata, nu poate face fata situatiei, atunci la om se poate dezvolta frica si neeficienta in fata noului si neobisnuitului, chiar daca acesta nu este neasteptat. Insa daca omul este placut mirat, el de obicei apreciaza mirarea ca emotie pozitiva.

Durerea este de obicei reactia la o pierdere, ratare – temporara sau permanenta, reala sau imaginara, fizica sau psihologica (aceasta poate fi pierderea anumitor calitati atragatoare in sine, anumitor orientari pozitive asupra propriei persoane). Pierderea sursei de atasament (a omului, obiectului, ideii) inseamna pierderea a ceva pretios si drag, a izvorului de bucurie si excitare, a dragostei, sigurantei, a sentimentului de bunastare.
Lucrul interior pe care il face suferinta durerii ii ajuta omului sa plateasca tribut pierderii, sa se adapteze le durere, sa-si stabileasca autonomia personala.
La fel ca alte emotii durerea e molipsitoare, le provoaca compasiune celor din jur, contribuie le sporirea unitatii de grup.
Suferinta apare ca rezultat al influentei de lunga durata a unui nivel excesiv de stimulare – durerea, zgomotul, frigul, arsita, esecul, deceptia, pierderea. Cauza suferintei poate fi si nereusita atit reala cit si imaginata.
Suferinta este una din cele mai raspindite emotii negative, care apare si domina cand simtim durerea si depresia. Ea motiveaza activitatea energica, indreptata spre evitarea sau micsorarea suferintei.
Omul care sufera simte tristete, descurajare, dezamagire de sine, nesiguranta, singuratate, abandonare, ultima poate fi atit reala cit si inventata. Deseori omului ce sufera i se pare ca viata intreaga este urita si nemernica. Suferinta adesea, mai ales in copilarie, este insotita de plins.
Suferinta indeplineste citeva functii:

1. Ea ne comunica despre faptul ca omul se simte rau.
2. Il determina pe om sa intreprinda anumite actiuni pentru a micsora suferinta, sa inlature cauzele ei sau sa-si schimbe atitudinea fata de obiectul care este cauza suferintei.
3. Suferinta asigura o “motivatie negativa” moderata, strategia evitarii.
4. Evitarea suferintei de la despartire contribuie la unirea dintre oameni.

Sentimentele de furie, repulsie, dispret constituie asa-numita triada a dusmaniei.
Cauza miniei (furiei) de obicei este senzatia unui obstacol fizic sau psihilogic in ceea ce vrea sa faca omul. Acestea pot fi de asemenea si anumite reguli, legi sau propria incapacitate de a face ceea ce-ti doresti. Alte cauze ale miniei pot fi jignirea personala, intreruperea a situatiei de interes si bucurie, constringerea de a face ceva contrar dorintei proprii.
Omul infuriat simte o mare incordare, muschii se contracta, singele “ii clocoteste in vine”. Uneori omul infuriat are impresia ca va exploda daca nu-si va exterioriza minia lui. Emotia miniei se caracterizeaza prin impulsivitate in exprimare si o mare incredere in sine. Starea de minie impiedica gindirea clara si lucida.
Functia evolutiva a miniei consta in mobilizarea energiei individului pentru a activa autoaparare. Cu dezvoltarea civilizatiei aceasta functie a miniei aproape ca a disparut, s-a transformat intr-un obstacol, piedica – majoritatea cazurilor de manifestarea a miniei sint incalcari ale codurilor juridice sau etice.

Cand omul are un sentiment de repulsie, el incearca sa inlature obiectul care i-a provocat acest sentiment sau sa se departeze singur de el. Obiectul repulsiei il apsoarbe omului mai putina atentie decit obiectul miniei. Minia stirneste dorinta de a ataca, iar repulsia – dorinta de a se debarasa de obiectul care a provocat aceasta emotie.
Repulsia contribuie la indreptarea atentiei in alta parte. La fel ca minia, repulsia poate fi indreptata catre propria persoana, provocand autocondamnarea si scazind autoaprecierea.

Dispretul este un sentiment de superioritate asupra unui oarecare om, grup de oameni sau obiect. Dispretuitorul se simte mai puternic, mai drept, mai superior in anumite privinte, decit cel dispretuit, priveste la el “de sus in jos”, creeaza o bariera intre el si celalalt.
Dispretul adesea e legat de situatii de manifestare a geloziei, avariei, rivalitatii. El se poate exprima prin sarcasm, ura, asprime fata de altii. Dispretul alimenteaza diferite prejudecati umane.
Situatiile care provoaca dispretul mai rar duc la agresiune decit acelea care cauzeaza minia sau repulsia. Dispretul se considera cea mai rece emotie din triada dusmaniei.
Posibil, dispretul a aparut evolutiv ca o forma de pregatire catre intilnirea cu dismanul, ca o demonstrare a puterii si invincibilitatii sale, tendinta de a se insufleti pe sine si a speria dusmanul.

Frica este cea mai periculoasa din toate emotiile. Senzatia fricii variaza de la un presentiment neplacut pina la groaza. O frica puternica poate cauza moartea.
De obicei cauzele fricii sint evenimentele, imprejurarile sau situatiile care semnalizeaza primejdia, si ele pot fi atit fizice cit si psihologice. Cauza fricii poate fi atit prezenta a ceva amenintator cit si lipsa a ceea ce asigura siguranta.
Stimulentii naturali ai fricii sint singuratatea, necunoscutul, schimbarea neasteptata a stimulentului, durerea s.a.m.d. Stimulentii fricii, derivati de la cei naturali, includ in sine intunericul, animalele, obiectele necunoscute si oamenii necunoscuti. Motivele fricii pot avea un temei cultural, fiind rezultatul instruirii: frica ce survine la auzul sunetului sirenei de alarma aeriana, frica de fantome, hoti s.a.m.d.
Frica este traita ca un sentiment de neaparare, nesiguranta, ca un sentiment de pericol si nenorocire care se apropie; de primejdie asupra propriei existente, a propriului “Eu” psihologic. Nesiguranta poate fi simtita atit fata de adevarata natura a pericolului cit si in privinta faptului cum sa actionezi in acest pericol.
Frica micsoreaza numarul nivelelor de libertate in comportament, limiteaza perceptia, gindirea incetineste, devine mai ingusta ca volum si mai rigida ca forma.
Bowlby (2, pag.318) descrie manifestarea exterioara a fricii astfel - “o scrutare precauta, reprimarea miscarilor, expresia fetei speriata, care poate fi insotita de tremur si lacrimi, ghemuirea, fuga, cautarea de contact cu cineva”, una din trasaturile comune ale simtului fricii este incordarea, “inghetarea” corpului.
Functia evolutiv-biologica a fricii consta in consolidarea relatiilor sociale, in “fuga dupa ajutor”. Frica slujeste drept semnal de avertisment si schimba directia gindului si comportamentului omului. Frica ocupa o pozitie intermediara intre mirare si comportamentul final specific adaptiv.
Deosebirile individuale in manifestarea emotiei de frica la un om concret depind atit de predispozitiile biologice cit si de experienta lui individuala, de contextul socio cultural general. Exista metode de scadere si control a sentimentului de frica.

Rusinea, timiditatea si vinovatia uneori sint considerate aspecte ale uneia si aceleiasi emotii, uneori sint examinate ca emotii complet diferite, care nu sint legate una de alta. Darvin socotea ca rusinea apartine unei unei grupe mari de emotii inrudite in care intra rusinea, sfiala, vinovatia, gelozia, invidia, zgircenia, razbunarea, falsitatea, ambitia, mindria, umilinta.

Cand omul se simte rusinat el, de regula, isi fereste privirea, isi intoarce fata intr-o parte, isi pleaca capul. Cu miscarile corpului si ale capului el se straduie sa para cit mai mic. Ochii sint plecati in jos sau fug dintr-o parte in alta. Uneori, oamenii ridica sus capul, schimbind in acest mod privirea rusinoasa le una dispretuitoare.Rusinea poate fi insotita de inrosirea partilor descoperite ale corpului, in special a fetei.

La rusine toata constiinta omului e plina doar de sine. El se constientizeaza doar pe sine sau numai acele trasaturi, care i se par la momentul dat neadecvate, indicente. De parca ceva ce el ascundea cu grija de srtaini, pe neasteptate a fost expus privirilor generale. In acelasi timp, se simte o incapacitate, necompetenta generala. Oamenii uita cuvintele, fac miscari gresite. Predomina o stare de neputinta, slabiciune si chiar intreruperea activitatii constientului. Omul matur se simte ca un copil, a carui slabiciune este expusa in vazul tuturor. “Altul” se prezinta ca o fiinta puternica, sanatoasa si capabila. Rusinea deseori este insotita de senzatia de insucces, nereusita.

Rusinea si timiditatea sint strins legate de constiinta de sine, de imaginea integra a “Eului”. Rusinea ii indica omului ca “Eul” lui este prea descoperit si deschis. In unel cazuri rusinea are un rol de aparare, impunind subiectul sa-si ascunda si sa-si mascheze anumite trasaturi in fata unui pericol mai serios, care provoaca emotii de frica.

Ca si la celelalte emotii, pentru diferiti oameni situatiile care provoaca rusinea sint diferite. Ceea ce la unul provoaca rusinea, la altul poate trezi pasiunea, la al treilea in aceeasi situatie agresivitatea.

Rusinea il face pe om sensibil la sentimentele si aprecierile celor din jur, la critica. Evitarea rusinii prezinta un stimulent puternic al comportamentului. Puterea lui este determinata de faptul pe cit de inalt isi apreciaza omul demnitatea si onoarea sa. Rusinii ii revine un rol important la constituirea calitatilor etico-morale ale omului. Dupa cum a spus B.Shaw: ”Nu exista barbatie, exista rusine”. Pericolul rusinii i-a facut pe multi tineri sa mearga la durere si moarte in razboaie, chiar si la acele razboaie ale caror sens ei nu-l intelegeau si nu-l simteau. 

Rusinea este o emotie foarte bolnavicioasa, este greu de a fi suportata, mascata sau ascunsa. Eforturile de refacere si consolidare a propriului “Eu”, in urma sentimentului de rusine, se pot prelungi pina la citeva saptamini.

Emotia rusinii are urmatoarele functii psiho sociale:

1. Rusinea focalizeaza atentia asupra anumitor aspecte ale personalitatii, le face obiect de apreciere.
2. Rusinea contribuie la derularea in gind a situatiilor complicate.
3. Rusinea mareste permeabilitatea hotarelor “Eului” - omul poate sa se simta rusinat pentru altul.
4. Rusinea garanteaza sensibilitatea in privinta sentimentelor fata de cei apropiati.
5. Rusinea intensifica autocritica, contribuie la formarea unei conceptiei de sine mai adecvate.
6. O impotrivire reusita emotiei de rusine poate contribui la dezvoltarea autonomiei personalitatii.

Pentru cultivarea sentimentului de vina sint necesare trei conditii psihologice: 1) – acceptarea valorilor morale; 2) – insusirea simtului de datorie morala si devotament acestor valori; 3) – aptitudini suficiente pentru autocritica intru perceperea contradictiilor dintre comportamentul real si valorile adoptate.

Vinovatia apare de obicei in urma unor actiuni gresite. Comportamentul care provoaca sentimentul de vinovatie incalca codul moral, etic sau religios. De obicei oamenii se simt vinovati cand constientizeaza ca au incalcat o regula sau hotarele propriilor convingeri. De asemenea ei pot sa se simta vinovati cand refuza sa-si asume responsabilitatea. Unii oameni pot simti sentimentul de vina cand nu lucreaza suficient de mult in comparatie cu propriile criterii, cu principiile parintilor sau ale grupului referent ( grupului social, valorile caruia ei le impartasesc). 

Daca omul are sentimentul de rusine incalcand anumite norme, atunci este foarte probabil ca el a aparut fiindca de acest lucru au aflat altii. Senzatia rusinii este legata de asteptarea aprecierii negative a actiunilor noastre de catre altii sau de asteptarea pedepsei pentru faptele noastre. Vinovatia insa este legata, in primul rind, de condamnarea faptelor sale de catre insusi omul, indiferent de atitudinea pe care au luat-o sau ar putea s-o ia cei din jur. Vinovatia apare in situatiile in care omul simte raspundere personala.

Ca si rusinea, vinovatia il face pe om sa-si plece mai jos capul, sa-si fereasca privirile. 

Vinovatia stimuleaza o multime de ginduri, care vorbesc despre ingrijorarea omului pentru gresala facuta. Situatia care a provocat sentimentul de vina poate sa se repete iarasi si iarasi in memorie si imaginatie, omul cauta o cale de ispasire a propriei vinovatii. 

Emotia vinovatiei de obicei se desfasoara in contextul relatiilor emotionale. Maher (2, pag.383) descrie vinovatia ca un caz particular de neliniste care se isca din asteptarea micsorarii dragostei din cauza comportamentului sau.

Vinovatia are o influenta deosebita asupra dezvoltarii raspunderii personale si sociale.